Afla cum poti deveni propriul tau profesor. Contact

06
Apr

0

În fiecare zi e duminică   

 Alarma începu să sune.  Eram nedumerită. Pentru ce aveam nevoie de această alarmă? E duminică. Sau … nu e duminică?!
Eram în bucătărie. Tocmai terminasem de făcut cafeaua. De fapt, tocmai oprisem aparatul care preparase cafeaua mea. În realitate,  eu doar am apăsat pe un buton… Ei  bine, deschisesem dulapul, am luat punga cu cafea, am pus cafea în recipientul cafetierei, am completat vasul cu apă și am spălat vasele. Dar parcă tot nu mi se părea că pot spune că eu am preparat cafeaua: eu doar am apăsat pe butonul  aparatului. Hm … ciudat… de când aveam timp să mă preocupe cine, ce, cum sau de ce făcuse cafeaua?!
După toate acesta, a sunat alarma de la telefon. M-am întrebat ce fel de alarmă e aceasta? Cum de a mai rămas fixată acolo?! Cine mai avea nevoie de alarmă?! Eram stăpână pe timpul meu. Acum aveam numai timp liber. Cu adevărat aveam timp să fac tot ceea ce mi-am dorit vreodată! Vreo câteva zile mi-am stabilit programul la prima oră, ca de obicei. Apoi, mi-am dat seama că ceea ce mi se întâmplă, nu e o minune care ține doar 3 zile: chiar puteam face ce voiam, când voiam. Hhmm…
Pot să scriu fără să mă preocupe gândul că trebuie să mă opresc pentru că mai am niște treburi de făcut. Pentru că mâine e duminică, orice treabă poate fi făcută și mâine.
Pot să cânt oricând! Nu cred că mai deranjez pe nimeni. Au avut timp să se odihnească. Majoritatea nu mai merge la serviciu. E atât de liniște peste tot. Ai impresia că toată lumea a ascultat toate melodiile pe care dorea să le asculte și acum se odihnește. Acum e duminică și duminica, de obicei, lumea doarme mai mult și liniștea se aude mai mult decât în orice zi a săptămânii. De aceea cânt mai mult decât de obicei: pot să mă aud mai clar în liniștea aceasta profundă de duminică.
Nu mai trebuie să mă grăbesc! Nu mai există termene  limită. Acum totul pare fără limită. ,,Cât va mai dura situația aceasta?„ am întrebat un prieten ieri. „Probabil și luna mai.” Hmm, mi-am spus calculând repede cât ar mai fi până atunci. Nu mă interesează exact numărul zilelor. Dar, pentru că e mai mult decât o lună, am încercat să nu mă supăr. Care ar fi partea frumoasă a lucrurilor? Nu trebuie să mă grăbesc. Aceasta e partea bună a lucrurilor! Cred că încă mai știu cum se face acest lucru.  Îmi amintesc că, după o perioadă – foarte scurtă, de altfel – când tocmai reușeam să ies din agitația serviciului și a ritmului nebun al societății în care trăiesc, trebuia să mă readaptez repede la ele. Altfel, cum aș fi supraviețuit?
Dar, acum?! Cum ar trebui să supraviețuiesc? Așteptam cu nerăbdare fiecare duminică din viața mea! Dar, oare eram pregătită ca fiecare zi să fie duminică?!  Acesta era un vis prea frumos! Prea frumos să cred că se va întâmpla! Erau perioade în viața mea când aproape că îmi doream să îmbătrânesc mai repede, să ies la pensie și să simt viața ca pe o înșiruire de duminici. Uaaa… chiar și acum simt fericirea acelui gând.
Însă acum această fericire vine la pachet cu tristețea. Supraviețuirea mea depinde acum de puterea mea de a fi fericită cu timpul meu liber nelimitat – deocamdată – și tristețea de a vedea atâta boală și moarte și suferință. Mi-a trecut prin minte să spun că dau înapoi programul meu liber și normalul care exista cândva, să vină înapoi. Dar oare, acela era normalul?!
Oh…de unde tot vin atâtea întrebări? Fiecare răspuns pe care îl dau pentru a-mi explica ceea ce se întâmplă, aduce la suprafață alte întrebări. Devin confuză. Nu îmi pot opri gândurile: „Nu am să mă mai vait niciodată că nu am timp liber cât îmi doresc! Promit! Poți da timpul înapoi, te rog?
Desigur, acest lucru nu e posibil. Trebuie să stăm în casă. Nu sunt tristă din cauză că stau în casă. În ultimii 6 ani dezechilibrul din viața proprie, mă obligase să petrec timpul de acasă stând întinsă în pat. Pe lângă aceasta,  acasă mi-a dat mereu un sentiment de siguranță. Pe ușa casei mele intră doar cei care apreciază ceea ce sunt și cei care vor să găsească liniștea împărțind înțelegerea din sufletul, inima și mintea mea. Cândva aș fi spus că nu sunt mulți. Cea care sunt acum, spune: sunt exact atât cât trebuie să fie în momentul acesta. Poate că în viitor, numărul lor se va mări, poate se va micșora, dar va fi atât cât e potrivit să fie optim pentru mine în acel moment. Iar dacă voi uita înțelepciunea acestui gând, mă voi ruga și mai mult decât o fac.
Credința rămâne cel mai puternic instinct de supraviețuire al meu. Binecuvântarea vieții mele simt că vine din conștientizarea credinței mele în Dumnezeu, în Universul acesta infinit care ne cuprinde pe toți, în Timpul care trece dincolo de limitele umane ale gândirii și simțirii.
Credința există și în ceilalți oameni. Zbaterea acesta pentru a supraviețui înseamnă credință. Marea majoritate a noastră folosim rugăciunea. Și nu mă refer numai la rugăciunea învățată la ora de Religie.
Ați observat care e cea mai des rostită rugăciune a oamenilor de pretutindeni, în ultimele zile?! Oriunde pe planeta Pământ, aproape fiecare om se roagă, nu la cer, nu la Dumnezeu, ci la ceilalți ca și el: Stai în casă! Cine s-a gândit vreodată că, printre cele mai căutate hastaguri de pe internet, va fi #staincasa?!
Am învățat să ne rugăm unii la alții. De când e duminică în fiecare zi, am învățat să ne rugăm la oameni pentru a sta în casă să nu împrăștiem răul al cărui chip nu se vede cu ochiul liber! Am învățat să ne rugăm la Pământ să nu mai ceară trupuri. Am început să ne rugăm la Cer să nu mai ia atâtea suflete într-un timp atât de scurt. Am început să ne rugăm la Aer să se purifice, am început să ne rugăm la Lumină să ardă virușii care ne fac rău. Am început să ne rugăm – fără a mai conta către cine ne rugăm – să se restabilească echilibru în Univers, pentru a putea trăi și altfel decât obligați să stăm în casă.
#totulvafibine – așa se exprimă credința oamenilor în zilele noastre.
Cel mai greu este ne este însă, să nu mai încercăm să vizualizăm acest BINE despre care vorbim.  Când am trecut prin momente în care eram paralizată de frica celor care mi se întâmplau, am învățat că soluții există întotdeauna. Cu voia sau fără voia noastră, prin puterea sau fără intervenția noastră, Universul își restabilește echilibrul. Acesta este starea lui existențială. Așadar, el va găsi o cale. Așa cum a găsit și în viața mea de simplu muritor, o soluție la care nu m-am  gândit și pe care, de multe ori, nici nu am acceptat-o de la început.
Acum sunt la vârsta până la care am experimentat câte ceva din problemele vieții și am învățat să mă opun mai puțin, dându-mi un timp de acomodare cu noua situație.E dureros să vezi binele unei situații  ale cărei părți negative ne-a făcut să ne ascundem în casă, să ne fie frică, să suferim, să murim cu sufletul, cu mintea… cu trupul.  Ne-a împărțit cumva în noi – cei din casă și ei – cei de afară.
Ei stau afară și se expun unor noi existențe invizibile cu care nu am învățat încă, să conviețuim. Cu timpul, specia umană va cuprinde în codurile ei și aceste invizibile distrugătoare de celule umane. Și va găsi anihilatorul acțiunilor lor.  Dar până atunci, vom rămâne împărțiți în noi – cei din casă și  ei – cei de afară. Nu voi enumera care sunt ei. În mod sigur voi omite pe cineva care are o meserie despre care nici măcar nu știam că există.
Ei sunt cei pentru care ziua de duminică nu mai există.
Unul dintre sentimentele care m-au încercat la începutul perioadei de #staiincasa, a fost vinovăția. Mă simțeam vinovată că eu pot să mă ascund în casă, iar alții suferă afară. Mă simțeam vinovată că mă bucuram de timpul liber, de faptul că îmi dorisem să nu mai ies din casă o săptămână și să nu mai am termene limită și să pot scrie ceea ce îmi doream să scriu și să pot să cânt, să pictez, să citesc, să fac exerciții fizice cât timp doream și când doream eu. Ai crede că atunci când o grămadă de dorințe ți se îndeplinesc deodată, vei fi fericit. Si așa a fost: eram super fericită! Dar  mi-era rușine de ceea ce simțeam. „Nu-i nedrept ca eu să fiu fericită în timp ce …ei… nu au parte de fericire?” . Încă mai am acest sentiment, dar nu cu aceeași intensitate.  Îl păstrez doar atât cât să fiu recunoscătoare pentru ceea ce alți oameni fac și pentru mine. Dacă aș ieși în afara casei… probabil aș încurca lucrurile.  Când ei vor  reuși să restabilească echilibrul, noi îi vom lăsa să se odihnească și vom reconstrui viața pe care ei s-au străduit să o păstreze.
Dar până atunci, doar pentru noi e duminică în fiecare zi.  Îmi petrec timpul fiind recunoscătoare și, folosesc acest timp pentru vindecare, pentru rugăciune, pentru a arunca ceea ce nu mai e potrivit în viața mea și pentru a suna câte o cunoștință despre care știu că încă merge la serviciu și spun ceva de genul:„ Doctore…, ce mai faci? Nu. N-am nevoie de nimic. Te-am sunat să întreb dacă ești  bine. Să știi că mă gândesc la voi toți.” Bineînțeles că nu îi spun cadru medical sau polițist sau vânzătoare! Le spun pe nume cu drag și singurul lucru pe care am grijă să îl fac zi de zi, de mai multe ori pe zi, este să mă rog pentru ei, pentru mine, pentru familia mea, pentru toți oamenii de pe planetă.
Zi de zi mă rog pentru toți oamenii care sunt afară și datorită cărora eu pot sta în casă. Vreau să fie duminică și pentru ei, iar pentru mine îmi doresc să fie din nou și luni, și marți, și miercuri, și joi, și vineri, și sâmbătă. Dar până atunci…
# Stai în casă!
# Totul va fi bine!
6.04.2020
FlorenTina

 276 vizualizari,  1 vizualizari astazi

Click to rate this post!
[Total: 1 Average: 5]
Skip to toolbar